Treceți la conținutul principal

Masochismul platitorului de bilet

Nevoia asta de a face un lucru care iti displace doar pentru ca l-ai platit este probabil cea mai romaneasca insusire cu putinta. Mie personal imi este strain motivul pentru care te-ai supune la aceasta tortura de dragul celor cativa zeci de lei cheltuiti pe bilet. Cu siguranta poti sa faci ceva mai bun cu timpul tau si care sa iti placa mai mult in cele 2-3 ore pe care le pierzi in spume.

Ridica-te naiba si pleaca! Nu te mai chinui ca te observ si mi se face si mie mila de tine. Parca as vrea eu sa iti curm suferinta. Sa fiu eu cel care te salveaza de aceasta corvoada. Sa fiu eu eroul pe care il asteptai in intuneric. 

Am doua exemple de anul acesta cu care as vrea sa zugravresc argumentul acestui masochism.

In primavara la Festivalul International de Teatru de la Sibiu am avut ghinionul sa am niste bilete pe ultimul rand la o piesa in germana. Nu era dracul chiar atat de negru daca o conjunctura de miopie si incompetenta organizatorica nu faceau piesa imposibil de urmarit - subtirarea stra-verzuie cu un font de 12 era proiectata in out of focus in extremitatile scenei. 

Presupunand ca erai inzestrat cu o privire de supererou care putea sa compenseze lipsa de focus, tot ramaneai cu dilema "citesc subtitrarea sa inteleg piesa, dar nu o voi putea vedea efectiv pentru ca subtitrarea e atat de departe de actiunea de pe scena... sau invers". Mi se parea ca trebuia sa fac o alegere meschina care oricum nu m-ar fi satisfacut, asa ca m-am ridicat si am plecat dupa 10 minute de tortura. 

Eh. Aici intervine masochismul romanesc. Dupa piesa m-am strecurat la o terasa fix langa sala de teatru, iar timp de 2 ore (cat avea piesa) n-am mai vazut pe nimeni sa iasa. Si va rog sa nu-mi spuneti ca toti erau vorbitori nativi de germana. In momentele premergatoare plecarii am tot auzit susoteli in sala referitoare la problema. Am simtit forfota si nelinistea altor zeci de privitori cu aceeasi problema ca a mea. Totusi, oamenii au preferat sa stea in sala. Sa se chinuie. Sa nu se simta inselati de cei 30 de lei dati pe bilet. Sa isi strice definitiv si iremediabil parerea despre o piesa ce altfel parea sa aiba un potential enorm. 


A doua experienta a venit aseara la Interstellar - filmul scifi ultra laudat de toata lumea. In fata mea s-a asezat un grup de fete de liceu cu un patriarh cu freza à la macklemore care avea cam aceeasi varsta cu ele. Friend zone-uit de printese si probabil dezamagit de lipsa explozilor cu care l-a obisnuit michael bay, carnatul asta a stat tot filmul si s-a jucat pe telefon. Ocazional se mai sms-uia cu o fata, dar mai tot timpul a stat cu nasul in telefon. 

In coltul celalalt aveam o alta printesa care facea acelasi lucru, doar ca micuta a inceput sa prinda si voce dupa vreo 30 de minute de film. Voce care fie vorbea la telefon, fie discuta intens o vizibila problema cu celelalte - varianta scurta e ca nu stiu care colega/prietena/cunoscuta a zis nu stiu ce de ea. Asta e o presupunere grosolana din partea pentru ca vocea de soricel excitat m-a zgariat pe creier si evitam cu tot dinadinsul sa urmaresc desfasurarea dramei adolescentine. 

Pentru ca nu mi-am permis o aroganta a la Ciubotaru, m-am dus si le-am reamintit de motivul pentru care ne-am adunat toti in acea incapere intunecata. A functionat! Semn ca bunul simt invinge intotdeauna. Eh. Sau cel putin o ora jumatate. Pentru ca problema a reaparut, discutiile cu voce tare s-au amplificat si printesele noastre s-au reactivat. 

Moment in care iar nu mi-am permis o aroganta, asa ca le-am explicat cu vocea mea plapanda ce inseamna un punct culminant si ce inseamna un film science fiction asteptat de atat de multi oameni. Totusi, am reusit sa rezonez cu ele in momentul in care le-am explicat cum lucrurile importante in viata nu trebuie puse on hold din cauza unui film, ci trebuie rezolvate imediat, mai ales ca mai erau lejer 20 de minute de pelicula. Succes. S-au ridicat si au plecat. 

Dar asta ma reintoarce la inceputul insemnarii. De ce te-ai supune voit la aproape 3 ore de tortura? De ce ai sta in bezna sa te joci pe telefonul mobil. De ce nu pleci daca ai o problema atat de importanta care nu mai suporta amanare? Sunt doar 25 de lei. Zen-ul tau si fericirea ta nu ar trebui sa aibe un pret. 

Ma intristez cand vad astfel de exemple de oameni care pun mai mult pret pe leii cheltuit pe bilet decat pe buna lor stare. Oameni care sunt prinsi de propria lor nevoie de a justifica cumva banii ca nu au aruncat banii respectiv pe fereastra. Ca nu s-au inselat si ca nu au facut o alegere gresita. Oameni care au nevoie de ajutorul nostru. Oameni pe care ii putem ghida catre lumina. Catre o viata mai buna atat pentru ei cat si pentru noi. 

Din acest motiv, te inviti pe tine cititorul sa nu mai stai nepasator cand vezi astfel de oameni torturati de pretul biletului. Sa nu fi indiferent la suferinta celor din jurul tau. Sa ii ajuti prin explicatii si bun simt sa isi gaseasca calea catre semnuletul ala verde cu omuletul pe fuga! Impreuna putem sa ne bucuram naiba de un film bun.

Ah da. Interstellar e un film bun. E musai de vazut chiar daca e mult prea hype-uit pentru ceea ce iti livreaza. Zic doar asa - nu te astepta la noul 2001 A Space Odyssey. 

Comentarii

  1. Nu suntem singura natie cu problema asta, dar excelam in auto-distrugerea de care ziceai. Read this http://youarenotsosmart.com/2011/03/25/the-sunk-cost-fallacy/

    RăspundețiȘtergere
  2. Asta pare sa fie aproape aceeasi premiza ca cea din filmului Interstellar :)

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

În ultimul an am mers pe jos cam 2480 de km

Zilele astea s-a împlinit un an de când am început să port o brățară de fitness. E vorba de un Garmin Vivofit 2 pe care nu l-am dat niciodată jos în ultimele 365 de zile - doar de curiozitate de a vedea cât merg pe jos într-un an. Răspunsul a fost puțin dezamăgitor:

Cam 2480 de kilometri parcurși pe jos într-un an.

Zic dezamăgitor pentru că speram să trec de 2500 până când scriu însemnarea asta.

Aplicația a contorizat doar vreo 2430 pentru că vreo 5-6 zile extrem de active au reprezentat erori de sincronizare și tot ce am făcut în zilele respective s-a pierdut în neant. Estimez eu că e vorba de vreo 50 de kilometri maxim.

În rest, cam așa arată treaba ca în imaginea de mai jos. Trei milioane și ceva de pași, o medie de 6.8 kilometri parcurși zilnic pe jos și un record de aproape 18 km într-o zi călduroasă de mai.


Problema este că deși valorile par mari, cu siguranță peste media bucureșteană, realitatea e că denotă sedentarismul modern. Citeam acum ceva vreme un studiu similar făcut p…

Deschidere: Shoteria Stația Fantastică

Generația nouă de petrecăreți din Centrul Vechi a dat naștere unui concept interesant: fast bar-ul. Locul unde ajungi să bei ceva cu niște prieteni înainte de poposi într-un club. Așa de încălzit puțin și de intrat în spiritul de petrecere. E locul unde n-ai scaune să te parchezi la povești sau să zăbovești cu orele. Totul e pe repede înainte.

E suficient să ajungi o seară în Shoteria 1 - Stația de primă alcoolizare - să simți pe pielea ta cât de bine a prins. Grupuri și grupuri de oameni care vin să dea un shot - două înainte de a se duce regulamentar la 23:00 în club. Ajută și faptul că au varietate de shot-uri pentru toate gusturile, așa că nu mare e mirarea să vezi grupuri de fete cot la cot shot la shot cu grupuri de băieți.

Lucrurile au mers atât de bine în ăștia 2 ani de Shoteria 1 încât vineri au mai deschis un loc. De data asta s-au concentrat pe long drinks sau shotail-uri cum le zic ei. Un loc puțin mai măricel ca primul, dar sub același concept-umbrelă. Un loc unde să pet…

S-a întâmplat nefăcuta: Chefi la cuțite e mai digerabil ca MasterChef

Nu credeam că o să zic asta vreodată, dar Chefii la cuțite s-au transformat încet, încet într-un fel de Top Gear culinar. Prietenia dintre ei a început să își spună cuvântul și întreg show-ul a devenit mult mai ușor de digerat chit că nu este produs la nivelul calitativ MC.

Între timp au renunțat și la jignirile gratuite, doar de dragul de a fi, așa că întreaga experiență este una care binedispune. Știu că elitismul culinar își face cruce în acest moment, dar nici Chefii și nici MasterChefii n-au emisiuni care să aibă legătură cu gătitul.

M-am uitat la 4 episoade și nici snopit în bătaie moldovenească n-aș putea să îmi aduc aminte de vreun preparat care m-a impresionat sau o tehnică pe care am deprins-o.

Emisiunile sunt pe zona pur de entertainment, iar Chefii fac asta mai bine printr-o carismă tip grup de prieteni. Chit că e pe glume de cartier, recunosc că m-am uitat și am râs de multe ori la emisiunea lor. E posibil ca ăsta să fie un prin semn de stockholm syndrome.

Cu toate asta …