Treceți la conținutul principal

Pentru restaurante meniul de prânz pare să fie un rău necesar

Poza e doar ca ceva drăguț care să însoțească articolul. În locul respectiv chiar am mâncat decent. 

În maratonul profitului, restaurantele au dezvoltat conceptul ăsta de meniu de prânz ceva mai ieftin ca să nu îl simți zilnic greu la portofel. L-au împachetat frumos cu o ciorbiță, poate și un desert din partea casei și l-au scris cu cretă pe mica tăbliță de afară. Problema e că de multe ori acest meniu este îngrozitor. Poate e din cauză că lumea nu lasă șpagă sau că bucătarul nu este o persoană matinală, dar mâncarea pe care unele bistro-uri/restaurante o servesc la prânz este în sine un nou nivel de rău. 

Mie îmi este imposibil să concept că cineva care este bucătar profesionist poate să facă ceva atât de rău din greșeală. Și aici vorbesc de mâncăruri simple - cele cu care te-ai născut, ai copilărit și probabil o să te stingi. Nu ai cum sa nu strici un șnițel cu cartofi prăjiți. Să nu poți să faci o ciorbă care are gust. O mămăligă care sa nu pară deja digerată. Mai ales când faci asta zilnic. Cât de bătut în cap să fii să nu te prinzi după o săptămână ce faci greșit și ce trebuie îmbunătățit? 

Dar nu e greșeală. Nu are cum. E intenționat. E vorba de o mentalitate care vine de la managerul care nu înțelege de ce afacerea merge prost și se apucă să facă rabat în calitatea ingredientelor, se scurge pe ospătarii sictiriți de clienți și mustește în bucătăria lucrului dă-i dracu că or să mănânce și așa.

Și așa ajungi să ai în caserola de plastic ceva ce nu se numește mâncare și în plus îți mai strică ziua că stai cu un gust amar în gură până când ajungi acasă. Dacă găsești un loc cu mâncare bună de prânz, ține-te de el. Lasă niște șpagă. Laudă mâncarea. Felicită bucătarul. Pentru că locurile astea sunt rare. Pe partea cealaltă a gardului sunt doar lături de 20 lei porția. 

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

StarCraft Remastered se lansează la vara

Pe vremea mea, drama băieților de școala generală era că fetele din clasă nu prea se uitau la noi. Băieții de liceu erau pe radarul lor, iar noi practic nici nu existam. Lucrul ăsta s-a schimbat prin clasa a 8-a când toți ne-am înălțat și practic au început să se uite mai cu jind la noi, dar deja era prea târziu.

În '98 când se întâmpla asta, apăruse StarCraft și primele net cafe-uri de prin București, iar toată atenția noastră era captată de acest joc. În fiecare clipă din zi doar asta vorbeam: terrani, protoși și zergi.

StarCraft a fost pentru mine primul joc pe care l-am jucat vreodată în multiplayer. Nici nu aveam calculator acasă pe vremea aia, dar after school-ul îl petreceam în net cafe-uri - fie jucând, fie uitându-mă la alții cum se jucau.

Nu eram deloc bun la joc, îmi luam bătaie cu o precizie elvețiană. Poate și din cauză că singura strategie pe care o aplicam era să îmi fac turrele - câmpuri întregi de turrele, iar mârlanii mei de adversari veneau cu carriere invizibi…

Ieri le-am arătat Bucureștiul celor 5 noi beri aduse în România de URBB

De două zile timeline-ul meu s-a umplut de bloggeri care primiseră pachetul din imagine. Poze din toate unghiurile, selfie-uri, nebunie. Eu cred că am primit ultimul lădița care avea frumos atașat următorul mesaj: "Descoperă Europa cu berea care ți se potrivește! #beertrip", așa că presiunea a fost maximă.

Eu ce fel de poză pot să pun ce deja n-a fost făcută de ceilalți? Pe drumul spre casă, ajutat și de constituția specifică de blogger ce trebuia să care 6 kilograme, mi-am zis să fiu o gazdă primitoare și să le arăt celor 5 beri noi o fărâmă de București.

Și pentru că tot zic de ele, dar nu le-am numit, acestea sunt: Grimbergen Ambreé, Kronenbourg 1664 Blanc, Angelo Poretti 4 Luppoli Original, Angelo Poretti 5 Luppoli Bock Chiara și Angelo Poretti 6 Luppoli Bock Rossa.

Alături de ele au fost două mutat aici de ceva vreme: Guinness și Weihenstephaner Hefe Weissbier.

Rezultatul este mai jos.














Problema unui food truck făcut din pasiune e că nu se ia niciodată în serios

Sâmbătă am fost la aniversarea celor de la Ground Zero la Verde Stop - un loc ce a văzut de-a lungul timpului câteva street food festivals. Am ajuns regulamentar la 2, mi-am luat o bere și m-am tolănit regulamentar pe iarbă. Deja de la a 2-a bere au început șoriceii să danseze prin stomac așa că am făcut un tur al food truck-urilor prezente.

La BurgerVan timpul de așteptare era de peste 45 de minute, la Pește Pâine nici nu deschiseseră la aproape 3 ore de când începuse evenimentul, iar la Dianei 4 norocul a făcut să aibă gulașul făcut dinainte așa că puteai să mănânci pe loc. Nu zic că m-am resemnat, că au un gulaș bun, dar speram să bag niște cartofi prăjiți de la Pește Pâine.

Au deschis și ei jumătate de oră mai târziu și imediat s-a făcut o coadă care s-a împrăștiat repede. N-am înțeles de ce, dar mi-am zis că ăsta e momentul să merg să iau niște cartofi. Țeapă. Urmau să îi facă în 30 de minute după spusele lor. Mmda. Bine.


Am mai zăbovit ceva timp la niște vorbe și bere, dar am z…