Treceți la conținutul principal

Pentru restaurante meniul de prânz pare să fie un rău necesar

Poza e doar ca ceva drăguț care să însoțească articolul. În locul respectiv chiar am mâncat decent. 

În maratonul profitului, restaurantele au dezvoltat conceptul ăsta de meniu de prânz ceva mai ieftin ca să nu îl simți zilnic greu la portofel. L-au împachetat frumos cu o ciorbiță, poate și un desert din partea casei și l-au scris cu cretă pe mica tăbliță de afară. Problema e că de multe ori acest meniu este îngrozitor. Poate e din cauză că lumea nu lasă șpagă sau că bucătarul nu este o persoană matinală, dar mâncarea pe care unele bistro-uri/restaurante o servesc la prânz este în sine un nou nivel de rău. 

Mie îmi este imposibil să concept că cineva care este bucătar profesionist poate să facă ceva atât de rău din greșeală. Și aici vorbesc de mâncăruri simple - cele cu care te-ai născut, ai copilărit și probabil o să te stingi. Nu ai cum sa nu strici un șnițel cu cartofi prăjiți. Să nu poți să faci o ciorbă care are gust. O mămăligă care sa nu pară deja digerată. Mai ales când faci asta zilnic. Cât de bătut în cap să fii să nu te prinzi după o săptămână ce faci greșit și ce trebuie îmbunătățit? 

Dar nu e greșeală. Nu are cum. E intenționat. E vorba de o mentalitate care vine de la managerul care nu înțelege de ce afacerea merge prost și se apucă să facă rabat în calitatea ingredientelor, se scurge pe ospătarii sictiriți de clienți și mustește în bucătăria lucrului dă-i dracu că or să mănânce și așa.

Și așa ajungi să ai în caserola de plastic ceva ce nu se numește mâncare și în plus îți mai strică ziua că stai cu un gust amar în gură până când ajungi acasă. Dacă găsești un loc cu mâncare bună de prânz, ține-te de el. Lasă niște șpagă. Laudă mâncarea. Felicită bucătarul. Pentru că locurile astea sunt rare. Pe partea cealaltă a gardului sunt doar lături de 20 lei porția. 

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

În ultimul an am mers pe jos cam 2480 de km

Zilele astea s-a împlinit un an de când am început să port o brățară de fitness. E vorba de un Garmin Vivofit 2 pe care nu l-am dat niciodată jos în ultimele 365 de zile - doar de curiozitate de a vedea cât merg pe jos într-un an. Răspunsul a fost puțin dezamăgitor:

Cam 2480 de kilometri parcurși pe jos într-un an.

Zic dezamăgitor pentru că speram să trec de 2500 până când scriu însemnarea asta.

Aplicația a contorizat doar vreo 2430 pentru că vreo 5-6 zile extrem de active au reprezentat erori de sincronizare și tot ce am făcut în zilele respective s-a pierdut în neant. Estimez eu că e vorba de vreo 50 de kilometri maxim.

În rest, cam așa arată treaba ca în imaginea de mai jos. Trei milioane și ceva de pași, o medie de 6.8 kilometri parcurși zilnic pe jos și un record de aproape 18 km într-o zi călduroasă de mai.


Problema este că deși valorile par mari, cu siguranță peste media bucureșteană, realitatea e că denotă sedentarismul modern. Citeam acum ceva vreme un studiu similar făcut p…

S-a întâmplat nefăcuta: Chefi la cuțite e mai digerabil ca MasterChef

Nu credeam că o să zic asta vreodată, dar Chefii la cuțite s-au transformat încet, încet într-un fel de Top Gear culinar. Prietenia dintre ei a început să își spună cuvântul și întreg show-ul a devenit mult mai ușor de digerat chit că nu este produs la nivelul calitativ MC.

Între timp au renunțat și la jignirile gratuite, doar de dragul de a fi, așa că întreaga experiență este una care binedispune. Știu că elitismul culinar își face cruce în acest moment, dar nici Chefii și nici MasterChefii n-au emisiuni care să aibă legătură cu gătitul.

M-am uitat la 4 episoade și nici snopit în bătaie moldovenească n-aș putea să îmi aduc aminte de vreun preparat care m-a impresionat sau o tehnică pe care am deprins-o.

Emisiunile sunt pe zona pur de entertainment, iar Chefii fac asta mai bine printr-o carismă tip grup de prieteni. Chit că e pe glume de cartier, recunosc că m-am uitat și am râs de multe ori la emisiunea lor. E posibil ca ăsta să fie un prin semn de stockholm syndrome.

Cu toate asta …

Deschidere: Shoteria Stația Fantastică

Generația nouă de petrecăreți din Centrul Vechi a dat naștere unui concept interesant: fast bar-ul. Locul unde ajungi să bei ceva cu niște prieteni înainte de poposi într-un club. Așa de încălzit puțin și de intrat în spiritul de petrecere. E locul unde n-ai scaune să te parchezi la povești sau să zăbovești cu orele. Totul e pe repede înainte.

E suficient să ajungi o seară în Shoteria 1 - Stația de primă alcoolizare - să simți pe pielea ta cât de bine a prins. Grupuri și grupuri de oameni care vin să dea un shot - două înainte de a se duce regulamentar la 23:00 în club. Ajută și faptul că au varietate de shot-uri pentru toate gusturile, așa că nu mare e mirarea să vezi grupuri de fete cot la cot shot la shot cu grupuri de băieți.

Lucrurile au mers atât de bine în ăștia 2 ani de Shoteria 1 încât vineri au mai deschis un loc. De data asta s-au concentrat pe long drinks sau shotail-uri cum le zic ei. Un loc puțin mai măricel ca primul, dar sub același concept-umbrelă. Un loc unde să pet…