Treceți la conținutul principal

Trei serii SF din secolul ăsta ce n-ar trebui să le ratezi!

Inițial mă apucasem să scriu un post stufos pe subiect, dar mi-am dar repede seama că nu sunt credibil pe subiect pentru că în mai bine de 11 ani de blogging cred că am scris despre o singură carte. Cine să se uite în gura mea când vorbesc despre cărți? E drept că îmi mai spăl obrazul cu seriale și filme sci-fi, dar și așa vor veni elita haterilor d'internet care vor avea ceva de zis pe subiect.

Chiar și așa cu toate aceste riscuri, ceva în mine vrea să împărtășească lumii aceste trei recomandări primite la rândul meu de la Itu. Cine are urechi de ascultat probabil că le va da o șansă și bine va face.

Trei serii SF din secolul ăsta ce n-ar trebui să le ratezi!


The Three-Body Problem al lui Liu Cixin - un SF chinezesc genial premiat cu Hugo in 2015. Este probabil cea mai complicată și filozofică invazie a Pământului pe care am văzut-o. E credibilă și te lasă cu un fior rece pe spinare când te gândești că un viitor prim contact ar putea să nu fie departe de ce se întâmplă în poveste. Doar 2 din 3 cărți sunt traduse momentan în engleză. Dintre aceste 3 serii, asta e cea care primește cele mai multe recomandări din partea mea și cele mai puține cuvinte scrise pe subiect.

Leviathan Wakes (Expanse, #1) de James S.A Corey - Seria se numește Expanse și poartă același nume ca serialul făcut anul ăsta de SyFy. Dacă primul sezon din serial acoperă cam 75% din prima carte, seria de cărți are 9 volume plănuite și doar 5 scoase pe piață până acum. Istorisirea e una clasică cu un personaj principal care este în fiecare sub-secțiune de poveste - lucru care poate să fie puține iritant. Am citit primele 4 cărți și am zis că e suficient - prea mult Expanse - dar după câteva luni mă văd citind cu plăcere a 5-a carte. Recomand cărțile în fața serialului.

Old Man's War de John Scalzi - Prima interacțiune cu Scalzi a fost o istorisire scurtă despre viața Redshirts-urilor de pe o nava gen USS Enterprise - poveste care mi-a plăcut la nebunie. Ulterior am aflat de seria Old Man's War și am zis să îi acord o șansă să văd despre ce e vorba. Patru volume mai târziu tot ce pot spune este wow ce serial mișto ar ieși de pe urma cărților. Povestea nu este una extrem de complicată, dar e mai aventuroasă și din motivul ăsta merge citită cu rapiditate. Ar ocupa locul doi în preferințele mele dacă prima carte n-ar începe atât de greu și ar trebui să citești jumătate din ea pentru a deveni interesantă. Seria are 8 volume/povestiri.

Oricare serie ai alege eu cred că e de bine. Poate doar SF-ul chinezesc să fie puțin mai dificil, dar restul sunt niște povești cinstite și rapid de lecturat. Eu le-am isprăvit pe toate in vreo 8 luni de mers la birou. Audiobook for the win!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

În ultimul an am mers pe jos cam 2480 de km

Zilele astea s-a împlinit un an de când am început să port o brățară de fitness. E vorba de un Garmin Vivofit 2 pe care nu l-am dat niciodată jos în ultimele 365 de zile - doar de curiozitate de a vedea cât merg pe jos într-un an. Răspunsul a fost puțin dezamăgitor:

Cam 2480 de kilometri parcurși pe jos într-un an.

Zic dezamăgitor pentru că speram să trec de 2500 până când scriu însemnarea asta.

Aplicația a contorizat doar vreo 2430 pentru că vreo 5-6 zile extrem de active au reprezentat erori de sincronizare și tot ce am făcut în zilele respective s-a pierdut în neant. Estimez eu că e vorba de vreo 50 de kilometri maxim.

În rest, cam așa arată treaba ca în imaginea de mai jos. Trei milioane și ceva de pași, o medie de 6.8 kilometri parcurși zilnic pe jos și un record de aproape 18 km într-o zi călduroasă de mai.


Problema este că deși valorile par mari, cu siguranță peste media bucureșteană, realitatea e că denotă sedentarismul modern. Citeam acum ceva vreme un studiu similar făcut p…

Deschidere: Shoteria Stația Fantastică

Generația nouă de petrecăreți din Centrul Vechi a dat naștere unui concept interesant: fast bar-ul. Locul unde ajungi să bei ceva cu niște prieteni înainte de poposi într-un club. Așa de încălzit puțin și de intrat în spiritul de petrecere. E locul unde n-ai scaune să te parchezi la povești sau să zăbovești cu orele. Totul e pe repede înainte.

E suficient să ajungi o seară în Shoteria 1 - Stația de primă alcoolizare - să simți pe pielea ta cât de bine a prins. Grupuri și grupuri de oameni care vin să dea un shot - două înainte de a se duce regulamentar la 23:00 în club. Ajută și faptul că au varietate de shot-uri pentru toate gusturile, așa că nu mare e mirarea să vezi grupuri de fete cot la cot shot la shot cu grupuri de băieți.

Lucrurile au mers atât de bine în ăștia 2 ani de Shoteria 1 încât vineri au mai deschis un loc. De data asta s-au concentrat pe long drinks sau shotail-uri cum le zic ei. Un loc puțin mai măricel ca primul, dar sub același concept-umbrelă. Un loc unde să pet…

S-a întâmplat nefăcuta: Chefi la cuțite e mai digerabil ca MasterChef

Nu credeam că o să zic asta vreodată, dar Chefii la cuțite s-au transformat încet, încet într-un fel de Top Gear culinar. Prietenia dintre ei a început să își spună cuvântul și întreg show-ul a devenit mult mai ușor de digerat chit că nu este produs la nivelul calitativ MC.

Între timp au renunțat și la jignirile gratuite, doar de dragul de a fi, așa că întreaga experiență este una care binedispune. Știu că elitismul culinar își face cruce în acest moment, dar nici Chefii și nici MasterChefii n-au emisiuni care să aibă legătură cu gătitul.

M-am uitat la 4 episoade și nici snopit în bătaie moldovenească n-aș putea să îmi aduc aminte de vreun preparat care m-a impresionat sau o tehnică pe care am deprins-o.

Emisiunile sunt pe zona pur de entertainment, iar Chefii fac asta mai bine printr-o carismă tip grup de prieteni. Chit că e pe glume de cartier, recunosc că m-am uitat și am râs de multe ori la emisiunea lor. E posibil ca ăsta să fie un prin semn de stockholm syndrome.

Cu toate asta …