Treceți la conținutul principal

Orice faci extrem în România e de două ori mai extrem ca în altă parte



Am văzut la viața mea destule video-uri cu rusnaci la pubertate care se cațără pe cele mai înalte clădiri din lume încât să văd cu alți ochi ce face băiatul ăsta. Nu zic că e ușor sau lipsit de pericole, dar nimic nu se compară cu hardcorismul românesc. Ăia nu s-au cățărat pe ceva făcut cu priceperea legendară a muncitorilor români din perioada comunismului. Perioadă care a născut și proverbialul "Las-o, bă, că merge așa!"

Mă uitam în video-ul de mai sus și am recunoscut clasicele tehnici de protecție a țevilor prin a pune o sticlă de plastic la capătul expus, peticirea găurilor din podea cu bucăți de tablă, izolarea firelor electrice cu scuipinol și în general mai orice îmbinare de metal ce se sfărâma sub atingerea titanică a lui Flaviu la o greutate 75 de kilograme.

Serios acum, lucrul care m-a impresionat în filmulețul de mai sus a fost coborârea. Aia mi-a dat emoții și câteva momente de "wtf? de ce ai face asta? uite cum arată totul". Totuși, am apreciat că vine cu ceva diferit pentru genul ăsta de filmulețe.

În majoritatea celor străine vezi clădiri moderne și doar niște selfie-uri în vârf, în ăsta vezi partea mai puțin spectaculoasă a sportului ăsta: urcarea și coborârea. E drept că la ei n-ar fi spectaculos să vezi 100 de etaje pe care le petrec în lift, dar la noi fix asta e lucrul care îți face să transpiră palmele și să te duci tu privitorul să îți faci un antitetanos preventiv.

În rest, este un sport frumos și spectaculos. Este și periculos, mărturie stând zecile de video-uri de pe LiveLeak Google ce apar la căutarea "urban free solo buildering deaths", dar este ok pentru că nu deranjezi pe alții când îl practici sau când te accidentezi mortal. Cred că îi mai dau 3 ani de mainstream până când toată lumea va vedea tot ce e de văzut în materie de macarale și antene de telecomunicații.

Comentarii

  1. Bre, aștia nu e oameni! E țăcăniți cu pene. Dixit!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Unii sunt dependenți de adrenalină, alții fac asta pentru like-uri și view-uri. Diferența e că prima categorie e mai bine pregătită fizic decât a doua. Chiar și așa, accidente se întâmplă și rata de accidente fatale e destul de ridicată.

      Ștergere
  2. Drăguț articol. Sunt chiar autorul clipului :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Felicitări pentru curaj. Poate dai o fugă și pe aici unde s-a iscat o întreagă polemică despre cât de ok sau ne ok e să shareuiesc video-ul: https://www.facebook.com/nihasa/posts/10154555393976985

      Ștergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

StarCraft Remastered se lansează la vara

Pe vremea mea, drama băieților de școala generală era că fetele din clasă nu prea se uitau la noi. Băieții de liceu erau pe radarul lor, iar noi practic nici nu existam. Lucrul ăsta s-a schimbat prin clasa a 8-a când toți ne-am înălțat și practic au început să se uite mai cu jind la noi, dar deja era prea târziu.

În '98 când se întâmpla asta, apăruse StarCraft și primele net cafe-uri de prin București, iar toată atenția noastră era captată de acest joc. În fiecare clipă din zi doar asta vorbeam: terrani, protoși și zergi.

StarCraft a fost pentru mine primul joc pe care l-am jucat vreodată în multiplayer. Nici nu aveam calculator acasă pe vremea aia, dar after school-ul îl petreceam în net cafe-uri - fie jucând, fie uitându-mă la alții cum se jucau.

Nu eram deloc bun la joc, îmi luam bătaie cu o precizie elvețiană. Poate și din cauză că singura strategie pe care o aplicam era să îmi fac turrele - câmpuri întregi de turrele, iar mârlanii mei de adversari veneau cu carriere invizibi…

Ieri le-am arătat Bucureștiul celor 5 noi beri aduse în România de URBB

De două zile timeline-ul meu s-a umplut de bloggeri care primiseră pachetul din imagine. Poze din toate unghiurile, selfie-uri, nebunie. Eu cred că am primit ultimul lădița care avea frumos atașat următorul mesaj: "Descoperă Europa cu berea care ți se potrivește! #beertrip", așa că presiunea a fost maximă.

Eu ce fel de poză pot să pun ce deja n-a fost făcută de ceilalți? Pe drumul spre casă, ajutat și de constituția specifică de blogger ce trebuia să care 6 kilograme, mi-am zis să fiu o gazdă primitoare și să le arăt celor 5 beri noi o fărâmă de București.

Și pentru că tot zic de ele, dar nu le-am numit, acestea sunt: Grimbergen Ambreé, Kronenbourg 1664 Blanc, Angelo Poretti 4 Luppoli Original, Angelo Poretti 5 Luppoli Bock Chiara și Angelo Poretti 6 Luppoli Bock Rossa.

Alături de ele au fost două mutat aici de ceva vreme: Guinness și Weihenstephaner Hefe Weissbier.

Rezultatul este mai jos.














Era un bar mișto, dar problema era că mai venea și patronul...

Știți barul ăla făcut de patron în momentul în care a ajuns la 40 de ani și i-a dat cu virgulă bucket listul? Nu? Hai să vă zic cum stă treaba. Toată viața a visat să își deschidă un bar, dar n-a avut timp/bani/motivare. Asta până de curând când s-a dus ca berbecul.

L-a deschis. E mic, simpatic, are un specific bine delimitat, a mers chiar bine la început, dar acum începe să scârțâie. Și ăsta nu înțelege de ce. De ce în fiecare lună vin din ce în ce mai puțini clienți și încasează tot mai pe negativ.

Păi problema majoră e că patronul și-a dorit bar, dar nu și clienți. Am fost în vreo câteva locuri din astea unde noi îl deranjam pe patron. Omul era cu paharul de vin în față, cu gașca de prieteni și cu muzica la maxim. Erau pe distracție și trebuia să o mai pună pe pauză să ne aducă meniurile, să dea muzica mai încet, să ne aducă băutura și la final să ne ia banii.

Omul nu avea chef de noi, chiar dacă eram singurii plătitori de consumație din bar. N-ai cum să ceri prietenilor bani pe c…