Șofer de ambulanță sau mașină de pompieri - un job pe care nu l-aș putea face niciodată

Stăteam zilele trecute și mă gândeam că n-aș putea niciodată să fiu șofer pe o ambulanță sau o mașină de pompieri - cel puțin nu în Bucureștiul ăsta pe care îl avem în acest moment. N-aș putea pentru că nu stau prea bine la capitolul relaxare. M-aș urca în mașină, aș primi apelul, aș da drumul la girofaruri și apoi mi-ar exploda capul  în prima intersecție mai mare ca o brichetă uitată la amiază la soare.

Nici măcar gropile sau mașinile parcate total aiurea nu mi-ar da lovitura de grație, nici faimosul trafic de început de an școlar n-ar putea să mă lase cu creierul împrăștiat pe tapițeria transpirată a mașinii. Nu, astea te călesc zi de zi ca pieton și ca șofer fără urgențe. Ești cumva obișnuit și asta reprezintă normalitatea Capitalei.

Ca om normal n-aș putea înțelege nimic din ce se întâmplă în momentul în care pornesc sirena. N-aș înțelege de ce primul de la semafor de pe banda mea nu face niciun gest de a se da la o parte. N-as înțelege de ce pietonii mă ignoră complet ca și cum Revoluția din '89 a fost pentru dreptul de a vegeta pe verdele lor indiferent de situație. N-aș înțelege de ce într-o intersecție tot profesorului care a forțat galbenul trebuie să îi dau prioritate că el are alergie la călcat frâna.

N-aș înțelege cum de nimeni nu are un minim de compasiune pentru cei la care mă grăbesc să ajung. Cum nimeni nu e dispus să mai stea încă un semafor doar că să pot ajunge mai repede. Că de eram atât de vânjoși în a munci precum suntem în a ne grăbi cu siguranță ajungeam fruntașii Europei.

N-aș putea și asta basta. Am un maxi respect pentru șoferii care fac asta. Îi văd des prin intersecții cum se agită, se strecoară, se enervează și până la urmă reușesc să miște suficient cireada de berbeci pentru a se strecura spre urgența la care sunt chemați.

Apoi ăsta e un job cu factor ridicat de stres...