Ce faci atunci când timeline-ul tău plânge după un eveniment cultural?

Până acum câteva zile nu mi-am pus întrebarea asta pentru că sunt prea leneș pentru a merge undeva din obligație, mai ales pentru o mână de like-uri, dar văd că se practică ieșirile astea culturale pentru că trebuie. Am fost în weekend pe la SoNoRo și rândurile din spate erau ticsite de oameni care n-aveau chef să fie acolo. Astea fiind rândurile ce erau exclusiv destinate celor cu invitații.

Am stat fix în penultimul rând pe centru și am observat discret între piese ce fac cei din jurul meu.

Puțin mai în față pe dreapta era bloggerița de fashion cu al său +1 hipsteresco-intelectual. Au plecat la pauză, dar până atunci s-au îmbrățișat, pipăit, pupat și selfie-uit ca în filmele cu adolescenți. A pus pe Instagram un selfie și un post aspirațional în care a tag-uit aiurea profilul @sonoro care nu ține de festival. Bravo. 400 de like-uri.

În spate pe stânga a stat un alt cuplu de oameni faimoși pe Instagram. Au rezistat cu stoicism la prima parte a seriei de concerte, dar la a doua au decis că time-line-ul e mai important așa că au stat cu nasul în telefoane până la final. Măcar au stat în ultimul rând și n-au deranjat - prea mult.

Pe săraca fată a apucat-o o tuse în serie pe care a încercat să o înăbușească cât a putut ea de bine înainte să cedeze și să iasă afară. Dar credeți că asta a oprit privirile pline de venin întoarse 4 rânduri mai din față? Păi?  Cred că scăpa mai ușor dacă îi suna telefonul și se apuca să vorbească la el pe speaker.

Tot pe lângă mine au stat două doamne cunoscătoare muzicii clasice, dar care în același timp nu se mai văzuseră de mult timp așa că bârfă a câștigat în detrimentul spectacolului. Cel puțin în prima parte. În a doua au isprăvit tot ce aveau de povestit așa că s-au concentrat mai mult pe ce bârfă nouă au prietenele de pe Internet.

Ăsta e un lucru pe care sincer nu îl înțeleg. Dacă tot nu-ți place de ce nu te cari de la piesă? Selfie-ul s-a făcut, poți să o tai elegant și să te bucuri de restul serii. Nu să stai chircit pe un scaun incomod ascultând ceva ce e clar ca luciul lui Agassi că nu te interesează. Dar așa sunt eu, mai țăran de felul meu. Poate n-am prins eu șpilul masochismului cultural.