Treceți la conținutul principal

Campionatul de trecut pe roșu


E o dimineață ca oricare alta și eu iar am prins semaforul de la fântânile de la Unirii. Mă uit în jur și încerc să dibuiesc cine o să fie marele câștigător de azi. E greu, par să fie mai mulți pretendenți ca niciodată. Îi studiez cu interes.

Oare care dintre ei o să fie campionul de azi? Corporatistul căruia nu i-a sunat alarma când trebuie? Gagicuța cu fustiță scurtă care tremură ca o piftie? sau băiatul care mestecă o sămânță în timp ce face o combinată la telefon cu ceva casetofon bengos?

Traficul se mai domolește și încep să treacă mașini din ce în ce mai rar, dar și mult mai repede. Acum e momentul să vedem cine are tupeu. Din grup se desprinde în sfârșit cel care nu mai poate să aștepte 10 secunde.

Este exact cel la care mă așteptam. Cel care a venit ultimul la semafor. Cel mai bătrân, cel mai încet și cel cu handicapul locomotor cel mai evident dintre noi toți cei care așteptăm omulețul verde. Cu bastonul tremurând se lansează cu viteza melcului turbat către refugiul dintre benzi.

Din sensul pe care îl traversează vine profesorul care forțează mai mult decât ar trebui mașina mult prea mică sau mult prea veche. Claxon scurt. Claxon scurt. Claxon scurt. Claxooooooon lung. Claxon intermitent!

Nicio reacție din partea campionului. Se face că nu îl aude sau poate chiar nu îl aude. Poker face cum rar vezi la campionatele de jocuri de noroc. Își vede liniștit de drum și nici măcar nu o frântură de importanță nu îi acordă deja scârțâitoarei mașini.

A câștigat și bătălia asta.

Între timp s-a pus verde și ne urnim și noi. Îl depășim ușor că abia se prelinsese până la refugiul dintre benzi, dar îl privim cu admirație. YOLO!

Mâine la aceeași oră vom avea alt campion, chit că o să fie o copie fidelă a celui de azi, care va împunge puțin viața cu bastonul.

What a great time to be and to feel alive!

Comentarii

Postări Populare

M-am uitat la toate* filmele siropoase de Crăciun de pe Netflix

Îndată ce a dat prima zăpadă am băgat primul cântecel de Crăciun pe YouTube. Apoi un playlist pe Spotify și niște filme de gen pe Netflix. Dacă despre primele două nu prea aș avea ce zice pentru că vin cu nivelul clasic de nostalgie, despre mini maratonul făcut pe Netflix aș așterne câteva rânduri pe blogul ăsta.

Brief-ul filmelor ales a fost unul destul de simplu. Să fie producții originale, să fie de anul ăsta și să fie de o siropoșenie exemplară ce ar putea să prindă doar la fete de vreo 25-iș de ani. Așa am exclus orice animație sau film clasic despre Crăciun care nu se concentrează exclusiv pe o ea care se îndrăgostește de el ca apoi să se întâmple ceva și ea să fie supărată pe el ca apoi se regăsească fix înainte de final.

A Christmas Prince - Știu că e de anul trecut, nu l-am revăzut anul ăsta, dar momentan rămâne cel mai decent film de gen de văzut la modul serios, non-ironic și non-la-mișto. Am înțeles că au filmat partea a 2-a și urmează să îl difuzeze cândva în următoarele …

Și tu câtă fericire ai pierdut când ți-ai mărit numărul de followers de 25 ori pe Instagram?

Cred că toți cei care se vor uita la video-ul ăsta se vor împărți imediat în două categorii. Prima a celor care vor trade rapid concluzia că social media și faima nu aduc fericirea, a doua a celor care vor spune că e de fapt o maturizare oarecum de așteptat la vârsta respectivă. Cred că este evident după titlu în ce categorie fac parte.

Dacă e să mă iau după Internet, fata respectivă este ceva produs al industriei de fabricat vedete din nimic. Tot ce este posibil pentru că până azi n-am auzit de ea și e improbabil să mă apuc acum să îi urmăresc cariera muzicală. Cu toate astea, ideea video-ului de mai sus mi se pare foarte tare și Vanity Fair iar a dovedit că știe extrem de bine cu ce se mănâncă socialul ăsta pe pâine.

Și ca să mă întorc la acest video, spuneți-mi voi că nu este undeva în top 5 cele mai triste pe care le-ați văzut în istoria recentă. Cum într-un an de zile zâmbetul și optimismul sunt înlocuite de stres și singurătate.

Hashtag atât de trist.

Să dăm cu sad reaction și …

Cum mă împac cu Google Home după 3 săptămâni de la achiziție

Răspunsul super scurt este că mă împac destul de bine.

A fost genul ăla de achiziție pe care nu mi-am dorit-o neapărat, dar acum o lună am prins o ofertă bună la doar 560 de lei sau ceva de genul ăsta pe emag și am zis why not? Chiar și pentru un moft, reducerea de la 720 cât e acum era una semnificativă.

Prima bilă neagră a venit când am vrut să îl bag în priză că am descoperit că e versiunea de UK/US, iar eu nu aveam adaptor de priză. Am la metrou o gheretă cu tot felul de electronice și am rezolvat rapid problema cu 10 lei, dar rezultatul este unul total inestetic pentru cineva care dă mai mult de doi bani de estetică.

Setarea inițială a fost putin problematică pentru că nu reușeam sub nicio formă să setez multi-user voice matching-ul, dar până la urmă soluția s-a dovedit a fi destul de simplă, chit ca am pierdut vreo 2 ore să o găsesc: trebuia să reseteze voice recognition-ul din Google Assistant-ul de pe telefon. Poate ajută pe cineva pe viitor informația asta.

După ce l-am seta…