Treceți la conținutul principal

Șofer de ambulanță sau mașină de pompieri - un job pe care nu l-aș putea face niciodată


Stăteam zilele trecute și mă gândeam că n-aș putea niciodată să fiu șofer pe o ambulanță sau o mașină de pompieri - cel puțin nu în Bucureștiul ăsta pe care îl avem în acest moment. N-aș putea pentru că nu stau prea bine la capitolul relaxare. M-aș urca în mașină, aș primi apelul, aș da drumul la girofaruri și apoi mi-ar exploda capul  în prima intersecție mai mare ca o brichetă uitată la amiază la soare.

Nici măcar gropile sau mașinile parcate total aiurea nu mi-ar da lovitura de grație, nici faimosul trafic de început de an școlar n-ar putea să mă lase cu creierul împrăștiat pe tapițeria transpirată a mașinii. Nu, astea te călesc zi de zi ca pieton și ca șofer fără urgențe. Ești cumva obișnuit și asta reprezintă normalitatea Capitalei.

Ca om normal n-aș putea înțelege nimic din ce se întâmplă în momentul în care pornesc sirena. N-aș înțelege de ce primul de la semafor de pe banda mea nu face niciun gest de a se da la o parte. N-as înțelege de ce pietonii mă ignoră complet ca și cum Revoluția din '89 a fost pentru dreptul de a vegeta pe verdele lor indiferent de situație. N-aș înțelege de ce într-o intersecție tot profesorului care a forțat galbenul trebuie să îi dau prioritate că el are alergie la călcat frâna.

N-aș înțelege cum de nimeni nu are un minim de compasiune pentru cei la care mă grăbesc să ajung. Cum nimeni nu e dispus să mai stea încă un semafor doar că să pot ajunge mai repede. Că de eram atât de vânjoși în a munci precum suntem în a ne grăbi cu siguranță ajungeam fruntașii Europei.

N-aș putea și asta basta. Am un maxi respect pentru șoferii care fac asta. Îi văd des prin intersecții cum se agită, se strecoară, se enervează și până la urmă reușesc să miște suficient cireada de berbeci pentru a se strecura spre urgența la care sunt chemați.

Apoi ăsta e un job cu factor ridicat de stres...

Comentarii

Populare pe blog în ultima săptămână

Empatie

Era o vorbă care spunea că îți dai seama de caracterul unui om după modul în care se comportă cu cei de sub el (servitori, chelneri etc.). Dacă e mârlan cu ei, e mârlan cu toată lumea. Doar că nu își permite să o arate în mod normal așa că în fața superiorilor este mielușel. Și, deși nu i-am acordat prea multă importanță în trecut zicalei ăsteia, cumva a rămas cu mine în toți acești ani. 
În vremurile astea de pandemie, când e mai greu să vezi oameni dorind să umilească chelneri, unitatea de măsură a caracterului unui om este empatia digitală. 
EMPATÍEs.f. (Fil.) Formă de cunoaștere a altuia, în special a eului social sau a ceva, apropiată de intuiție; interpretare a eului altora după propriul nostru eu. ♦ Transpunerea noastră simpatetică în obiectele exterioare. V. intropatie. [< fr. empathie].
Empatia față de ceilalți prinși în fix aceeași situație ca și tine, dar care n-au fost atât de norocoși/muncitori/șmecheri ca tine încât să se lăfăie într-o izolare la conac, casă de vacanță s…

Primul meu generator: AGT 2701 HSB 2200W cu motor Honda

Pentru că am ales să petrec pandemia asta la țară unde de bine de rău câinele poate alerga prin micuța curte și pentru că săptămâna trecută un gigel a intrat cu camionul într-un stâlp de înaltă tensiune, miercurea trecută m-am întors pentru vreo 8 ore într-un evul mediu destul de comod. Zic comod pentru că centrala era pe un ups mai mare care în teorie ține vreo două zile așa că n-am așteptat întoarcerea curentului în frig. 
Cu toate astea, a trebuit să zic pa-pa tehnologiilor astea de care ești în general super dependent: toaletă, internet & televizor. Cel puțin din perspectiva comodității, internet aveam printr-un hotspot de pe telefon. Iar despre toaletă n-aș vrea să intru în prea multe detalii pentru că nu e suficient de glam pentru social media-ului lui 2020.
Dar credeți-mă, 8 ore de incertitudine au fost suficiente încât să ne gândim să investim într-un generator. Mai bine să fie acolo și să ne împiedicăm de el decât să îi ducem dorul data viitoare când ceva similar se va î…