Treceți la conținutul principal

Șofer de ambulanță sau mașină de pompieri - un job pe care nu l-aș putea face niciodată


Stăteam zilele trecute și mă gândeam că n-aș putea niciodată să fiu șofer pe o ambulanță sau o mașină de pompieri - cel puțin nu în Bucureștiul ăsta pe care îl avem în acest moment. N-aș putea pentru că nu stau prea bine la capitolul relaxare. M-aș urca în mașină, aș primi apelul, aș da drumul la girofaruri și apoi mi-ar exploda capul  în prima intersecție mai mare ca o brichetă uitată la amiază la soare.

Nici măcar gropile sau mașinile parcate total aiurea nu mi-ar da lovitura de grație, nici faimosul trafic de început de an școlar n-ar putea să mă lase cu creierul împrăștiat pe tapițeria transpirată a mașinii. Nu, astea te călesc zi de zi ca pieton și ca șofer fără urgențe. Ești cumva obișnuit și asta reprezintă normalitatea Capitalei.

Ca om normal n-aș putea înțelege nimic din ce se întâmplă în momentul în care pornesc sirena. N-aș înțelege de ce primul de la semafor de pe banda mea nu face niciun gest de a se da la o parte. N-as înțelege de ce pietonii mă ignoră complet ca și cum Revoluția din '89 a fost pentru dreptul de a vegeta pe verdele lor indiferent de situație. N-aș înțelege de ce într-o intersecție tot profesorului care a forțat galbenul trebuie să îi dau prioritate că el are alergie la călcat frâna.

N-aș înțelege cum de nimeni nu are un minim de compasiune pentru cei la care mă grăbesc să ajung. Cum nimeni nu e dispus să mai stea încă un semafor doar că să pot ajunge mai repede. Că de eram atât de vânjoși în a munci precum suntem în a ne grăbi cu siguranță ajungeam fruntașii Europei.

N-aș putea și asta basta. Am un maxi respect pentru șoferii care fac asta. Îi văd des prin intersecții cum se agită, se strecoară, se enervează și până la urmă reușesc să miște suficient cireada de berbeci pentru a se strecura spre urgența la care sunt chemați.

Apoi ăsta e un job cu factor ridicat de stres...

Comentarii

Postări Populare

Al Doilea Război Mondial și al său vlog săptămânal

Indy Neidell acum 4 ani a venit cu o idee genială pentru bărbați care au citit Sven Hassel în copilărie pasionații de istorie: un documentar cronologic pe YouTube pornit la comemorarea începutului Primului Război Mondial care săptămânal prezenta ce se întâmpla acum 100 de ani pe front. Practic e ca și cum ai urmări un mini jurnal de știri din timpul războiului.

4 ani mai târziu canalul are mai bine de 600 de video-uri care împreună au acumulat undeva pe la 145 de milioane de vizualizări, urmând ca acum în noiembrie să pregătească ultimul video odată cu terminarea războiului.  Primul video al proiectului a început puternic cu vreo 2.4 milioane de entuziaști, dar pe parcurs audiența s-a stabilizat pe la 140 000 de spectatori per episod.

Era de așteptat. Între cele două războaie, primul nu cred că este preferatul multora și scriind asta îmi dau seama cât de ușor poate să fie scos din context. Cu toate astea, cred că eram mai mulți care abia așteptam seria cu al Doilea Război Mondial să …

.calif se lansează la punct fix

Cele mai bune idei sunt în general extrem de simple și premizele de la care pleacă sunt pe înțelesul tuturor. Cam așa stă treaba și când vrei să faci o campanie mișto. Te gândești la niște insight-uri simple și încerci să construiești ceva mișto pe prima idee care îți trece prin cap. Idee care de mai multe ori decât e statistic acceptabil e și cea mai bună. Greul începe abia când vrei să convingi clientul de justețea cauzei tale.

Trecând peste produsele pe care le savurez ocazional cu plăcere, lucru care îmi place cel mai mult la Calif e că sunt fani ai ideilor astea simple. Îmi imaginez că discuția despre activarea de la Biz Seaside Camp a mers cam așa.
- Trebuie să facem ceva la camp că între timp ne-am rebranduit în .calif
- Punct. Punct și de la capăt. Punct fix. Hmmm.
- Ce mai e la punct fix? Săritura cu parașuta.
- Gata! Asta e.
- Luăm niște parașutiști să sară la punct fix.
.calif gen
- Haaahhahah. Haide să facem asta.  Și au făcut-o ieri.

Anul trecut livrau dill-uri și kebun…

Noroc cu datingul online pentru că altfel vedeam cupluri doar la zoo

Știu că nu s-a uitat nimeni aseară la #GospodarFărăPereche, dar aveți noroc cu mine că pot să vă fac un rezumat la ce se mai întâmplă în afara bulei. Ieri a fost prima emisiune unde gospodarii noștri single au dat pentru a nu știu câta oară cu realitatea crudă din zona de dating la țără. 

Oamenii noștri înainte de toate par să fie destul de muncitori. Unii cu mai mult noroc decât alții, dar în esență fiecare avea o curte îngrijită și o burtică de bere. Deci cumva înstăriți pentru că n-ai cum să fii sărac mort și să ai burtă de bere. Să faci burtă de bere este o investiție destul de mare de timp și bani.

Unii erau cu studii superioare, alții aveau ceva înclinații artistice, cert e că toți se curățau destul de bine într-un costum mai de Doamne-ajută sau măcar un trening din ăla mai bun. Personalități variate la fel de mult ca simțul umorului și al ridicolului pe care te aștepți să îl aibă o persoană care participă la o astfel de emisiune. Pe scurt, nici chiar Brad Pitts, dar nici Harve…