Treceți la conținutul principal

Snow on Fire 2014 in Harghita-Madarasi

Weekend-ul trecut am fost in Harghita-Madarasi sa urmaresc una dintre cele mai cunoscute competitii de snowboarding si schi sloapestyle din tara - Snow on Fire. Este a doua oara cand ajung in zona, dar de data asta am reusit sa apreciez mai mult acest coltisor de rai pentru snowboarderi pentru ca am fost intampinat de o vreme superba. Mai tot timpul am stat in tricou, drept urmare m-am bronzat ca un tractorist. Un mic impediment pentru a avea privilegiul sa te dai pe snowboard la sfarsitul lui Martie.

Primul *soc* pe care l-am avut a fost ca aveam zapada excelenta. Intr-o escapada pe teleschi am reusit sa iau o cazatura de toata frumusetea in padure, ca apoi sa am afund in powder pana la brau cand mi-am dat placa jos din picioare. Ah! Ce senzatie! M-am bucurat vreo 5 minute de primul powder adevarat al sezonului (am cam slack-uit anul asta). Al doilea *soc* a venit cand am realizat procentajul de board-eri vs schiori de pe partie: 90-10%. Mai rar vezi asa ceva pe o partie in tara.



Cat despre fratii de placa cu care am impartit partia, m-am simtit ca ultimul om. Toti erau extrem de buni. Credeam ca ma dau decent pe snowboard, pana cand m-am uitat putin in jurul meu: toata lumea facea cate un trick sau o saritura... asa de show. Desi m-au demoralizat putin, am trecut acolo pe to-do list pentru sezonul urmator: trick-uri si cel putin o mana rupta. Kidding *batut in ghips*

Sambata a inceput competitia Snow on Fire, asa ca toata lumea s-a strans in jurul snow park-ului la o bere si niste paine cu untura - alegerea clasica pentru tolanit si bucurat de soarele lenes care ne-a insotit. O adunare pestrita de iubitori de zapada ce nu continea pantofari sau gura casca.

Un mod excelent de a iti petrece weekend-ul: lenevit la soarele care scalda Snow on Fire
62 de sportivi din Romania, Ungaria si Polonia ne-au tinut companie si au animat atmosfera. Dintre acestia, trei m-au impresionat:

  • Michal 'Lego' Ligocki - un polonez extrem de talentant care a fost si la Soci si care pur si simplu refuza sa cada, indiferent de complexitatea trick-ului pe care il facea.
  • Adolf Bobo - Locul 3 la Snowboard Pro, un baiat din Miercurea Ciuc ce traieste pentru snowboard - era cu ratracul prin snowpark si la 11 noaptea si la 7 dimineata, pentru a se asigura ca totul o sa fie perfect.
  • Florin Mirescu - supranumit si Tata Extrem, are 56 ani si acum 7 ani s-a apucat de freestyle skiing. Pana atunci statea cuminte pe partie, dar apoi a prins gustul kicker-elor. E fascinant omul acesta. La el am vazut cea mai urat cazatura din viata mea - un face plant de pe kicker-ul mare - dar apoi s-a ridicat cu zambetul pe buze si dornic sa mai incerce in mansa urmatoare ceva. Incredibil optimism si dragoste pentru sport. Respect.
Nu pot sa vorbesc de Snow on Fire fara sa zic ceva si de Kinda Geza -  omul care s-a zbatut si a facut posibila realizarea acestui snow park de la Harghita-Madarasi. Mi s-a rupt sufletul cand a fost intrebat de Olimpiada si am vazut niste lacrimi in ochii lui. Pentru cei care nu stiu, Geza trebuia sa fie singurul roman la snowboarding la Soci, dar i-au lipsit punctele necesare pentru  ca 2-3 etape de Cupa Mondiala au fost anulate chiar inainte de inceputul Olimpiadei de Iarna. Ce nesansa, ce ghinion. 

Inchei spunand ca ii apreciez foarte mult pe cei de la Burn care cred ca in Romania se poate face si alt sport in afara de fotbal. Este o gura de aer proaspat sa vad brand-uri care sustin si altceva. N-am o problema majora cu fotbalul, doar ca as prefera sa la stirile sportive si alte sporturi - ceva care sa relationeze mai bine cu mine. 

Mai multe informatii despre Snow on Fire gasiti aici intr-un pdf. Clasamentul competitiei de weekend-ul trecut il gasiti aici, iar pentru mai multe poze - puteti sa vedeti la Alin 'Pandutzu' Panda


Anul viitor, tot prin Martie, va avea loc si urmatoarea editie Snow on Fire... poate nu va faceti program in weekend-ul ala :)

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

În ultimul an am mers pe jos cam 2480 de km

Zilele astea s-a împlinit un an de când am început să port o brățară de fitness. E vorba de un Garmin Vivofit 2 pe care nu l-am dat niciodată jos în ultimele 365 de zile - doar de curiozitate de a vedea cât merg pe jos într-un an. Răspunsul a fost puțin dezamăgitor:

Cam 2480 de kilometri parcurși pe jos într-un an.

Zic dezamăgitor pentru că speram să trec de 2500 până când scriu însemnarea asta.

Aplicația a contorizat doar vreo 2430 pentru că vreo 5-6 zile extrem de active au reprezentat erori de sincronizare și tot ce am făcut în zilele respective s-a pierdut în neant. Estimez eu că e vorba de vreo 50 de kilometri maxim.

În rest, cam așa arată treaba ca în imaginea de mai jos. Trei milioane și ceva de pași, o medie de 6.8 kilometri parcurși zilnic pe jos și un record de aproape 18 km într-o zi călduroasă de mai.


Problema este că deși valorile par mari, cu siguranță peste media bucureșteană, realitatea e că denotă sedentarismul modern. Citeam acum ceva vreme un studiu similar făcut p…

Deschidere: Shoteria Stația Fantastică

Generația nouă de petrecăreți din Centrul Vechi a dat naștere unui concept interesant: fast bar-ul. Locul unde ajungi să bei ceva cu niște prieteni înainte de poposi într-un club. Așa de încălzit puțin și de intrat în spiritul de petrecere. E locul unde n-ai scaune să te parchezi la povești sau să zăbovești cu orele. Totul e pe repede înainte.

E suficient să ajungi o seară în Shoteria 1 - Stația de primă alcoolizare - să simți pe pielea ta cât de bine a prins. Grupuri și grupuri de oameni care vin să dea un shot - două înainte de a se duce regulamentar la 23:00 în club. Ajută și faptul că au varietate de shot-uri pentru toate gusturile, așa că nu mare e mirarea să vezi grupuri de fete cot la cot shot la shot cu grupuri de băieți.

Lucrurile au mers atât de bine în ăștia 2 ani de Shoteria 1 încât vineri au mai deschis un loc. De data asta s-au concentrat pe long drinks sau shotail-uri cum le zic ei. Un loc puțin mai măricel ca primul, dar sub același concept-umbrelă. Un loc unde să pet…

S-a întâmplat nefăcuta: Chefi la cuțite e mai digerabil ca MasterChef

Nu credeam că o să zic asta vreodată, dar Chefii la cuțite s-au transformat încet, încet într-un fel de Top Gear culinar. Prietenia dintre ei a început să își spună cuvântul și întreg show-ul a devenit mult mai ușor de digerat chit că nu este produs la nivelul calitativ MC.

Între timp au renunțat și la jignirile gratuite, doar de dragul de a fi, așa că întreaga experiență este una care binedispune. Știu că elitismul culinar își face cruce în acest moment, dar nici Chefii și nici MasterChefii n-au emisiuni care să aibă legătură cu gătitul.

M-am uitat la 4 episoade și nici snopit în bătaie moldovenească n-aș putea să îmi aduc aminte de vreun preparat care m-a impresionat sau o tehnică pe care am deprins-o.

Emisiunile sunt pe zona pur de entertainment, iar Chefii fac asta mai bine printr-o carismă tip grup de prieteni. Chit că e pe glume de cartier, recunosc că m-am uitat și am râs de multe ori la emisiunea lor. E posibil ca ăsta să fie un prin semn de stockholm syndrome.

Cu toate asta …