Treceți la conținutul principal

Cum te înfrânge sistemul pe care ar trebui să îl controlezi

la 100 de metri de Casa Poporului

Am trecut sâmbătă pe străduțele din spatele ministerelor de la Piața Constituției și am dat peste ruinele astea care zac acolo de mai bine de un deceniu. Îmi imaginez că în fiecare guvern nou, de cel puțin 10 ani încoace, se întâmplă următoarea situație fictivă. 


Undeva pe la ultimul etaj al Ministerului Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și a Fondurilor Europene, imediat după învestire, îi strânge ăsta pe secretarii de stat și pe ministrul delegat la o țigară menită să le sărbătorească victoria. E frig și de asta stau toți îngrămădiți pe balconul prea mic. Toți trag însetați din țigări. Nu și el, el pufăie din pipă și îi privește patern. La un moment-dat strâmbă din nas și zice grupului de zgribuliți:

- Băi! Ce naiba e acolo jos?
- Unde domn' ministru? zice un secretar cu funduri de sifon.
- Acolo unde sunt boschetarii ăia strânși în jurul focului.
- Aaaa. E o casă abandonată. E acolo din totdeauna! zvâcnește ministrul delegat ce nu era la prima lui țigară de victorie.

Trec zilele și curg pachetele. Pachete de tutun din alea bune pe care nu le găsești în România. Tutun rafinat și nu atât de scump precum îi plăcea lui să se laude, dar oricum un tutun bun. Trage cu poftă și răsuflă liniștit. E cu gândurile lui când de odată vede un boschetar ce și-o lua la labă lângă un perete dărăpănat. Îi taie tot cheful și pune mână pe telefon. Scrâșnește în receptor:

- Ionescu și Popescu veniți la mine imediat!

După fix 6 minute și 30 de secunde ajung ăștia grohăind.

- Da domn ministru. Ce doriți?
- Băi băieți, m-am gândit puțin și am o propunere pentru voi! le spune el așezându-se în scaunul generos de piele.

- Hai să facem ceva cu terenul ăsta din spatele ministerului. Un restaurant, ceva mișto cu mâncare. Băgăm o combinație cu fonduri europene și ne aranjăm atât portofelul cât și burțile.

Zâmbește. Doi iepuri dintr-un foc. Nu suporta cantina ministerului pentru că tot timpul îi dădea arsuri la stomac și gaze. Și nici înghesuiala nu prea îl atrăgea. Deja se vedea la o masă liniștită pe o terasă unde putea să se delecteze liniștit cu un coniac.

Ăștia doi își trântesc un zâmbet umil pe față și încep să își frece mâinile.

- Facem domn ministru. Facem!
- Păi hai să facem, le zice, vorbiții cu băieții noștri și hai să ne mișcăm repede!

Trec vreo două luni și situațiile se tot repetă. Ba scandal între bochetari, ba manele din alea proaste de Mehedinți, ba miros de lemn putrezit ce arde. Nu-i dădea cu tihnă pipa de loc. Chiar coborâse de vreo două ori în fața ministerului doar ca să tragă un fum în liniște. A fost liniște și bine, dar drumul a fost un labirint de grohăituri tip salut de la subalterni ce l-a enervat mai mult decât boschetarii.

Își aduce aminte de Ionescu și Popescu și decide să treacă pe la ei după ce termina ultimul strop de tutun. Le găsește cu greu birourile și intră zgomotos.

- Băieți! Cum stăm cu restaurantul din spate?

Ăștia deja încep să transpire sub cămășile scumpe luate din Milano.

- Păi știți domn ministru... Nu se poate!

Râde zgomotos.

- Cum nu se poate? Ce nu se poate? Se poate tot ce vreau eu! Hai marș și rezolvați problema.

Deja spălați în propria transpirație, Ionescu schelălăie:

- N-au cum să facă băieții cu terenul. E blocat într-o retrocedare nasoală.

Șuieră printre dinți.

- Sunteți niște dobitoci și închide zgomotos ușa în spatele lui.

Coboară cu greutate scările înguste ale ministerului și cotește la stânga. Merge apăsat 20 de secunde și intră în Ministerul de Justiție.
În stânga  Ministerului Dezvoltării , în dreapta Ministerul de Justitie, iar mai in dreapta - ANAF

Ajunge în biroul Ministrului Justiției și se pupă apăsat cu el pe obraz. Sunt prieteni de mult, de la prima strângere de semnături pentru liderul suprem. Atunci s-au înțeles ca și cum se știau din copilărie și toți anii care au urmat parcă i-au adus mai aproape unul de celalalt.

- Fane! Ce mai faci bătrâne? exclamă Ministrul Justiției.
- Salve Miță, uite că am venit și eu cu o rugăminte la tine.

Se așează amândoi și începe să îi povestească cum vrea să scape de boschetarii de jos și să facă și ceva bun la mijloc. Bun pentru toți oamenii din ministere. Râde și îl înghiontește amical gesticulând spre portofel. Și pentru el desigur.

- Fane! să știi că și pe mine mă irită boschtarii ăștia. Hai că văd ce pot face pentru a unge sistemul.

Râde și face semnul internațional al bețivului. Fane îl știa că îi cam place băutura, dar n-o să-l judece acum pentru asta. La o adică și lui îi plăcea cel puțin la fel de mult. Vorba aia - cine se aseamănă se adună.

Trec două săptămâni.

Și se întâlnesc ăștia la un vin.

- Ia zi Miță! zice cu o grabă de aproape a înghițit ultimile litere. Ce s-a rezolvat?
- Fanică, e groasă. N-am ce face. E blocat în procedură și n-am cum să fac nimic cât timp nu se prezintă proprietarul în instanță. Ăla a fugit în State după Revoluție și îl doare în pix. Știe că dacă nu vine la proces nu are cum să piardă terenul și se mai amână 2 ani.
- Hai frate! Cum naiba? Păi și nu putem să îi nimic?
- Mai are niște business-uri prin țară, poate putem să îl strângem puțin la menghină așa.
- Hai boss! Ce mai așteptăm?
- Păi la ANAF e Vasile Vasile și știi că ăla nu prea mă suportă. Mai bine discuți tu direct la el.

Zis și făcut.

A doua zi de dimineață, ministrul nostru se duce la Vasile să facă un troc. I se plânge ca un mielușel și primește promisiunea fermă că se va rezolva. Lunile începe să curgă și n-apucă să facă un follow-up că pică guvernul. E timpul ca alt ministru sa încerce să scape de dărăpănăturile din spatele ministerului - tot fără succes.

Specialiștii în paleoastronautică estimează că și în acest moment un funcționar public se dă cu capul de pereți încercând să găsească o soluție pentru a scăpa locatarii permanenți ai dărăpănăturilor de la 100 de metri de Casa Poporului.

Comentarii

Populare în ultima săptămână

Lași bacșiș la Uber Eats? Foodpanda? Glovo?

Eu nu.

Până azi de dimineață credeam că asta e normalitatea serviciului. Pentru că de fapt de asta plătești taxa aia de livrare pentru a scăpa de căutat mărunt prin casă. Faci comanda, îți ajunge acasă, zici mulțumesc și gata.

Dar simt cum mă îngrop încet-încet. După ce că nu las bacșiș la serviciile astea ce au incluse taxe de livrare, atunci când las la alea cu livrare gratuită o fac sub forma a câtorva lei - cam 5% din comandă.

Îmi dau seama că sunt o persoană îngrozitoare, dar nu prea înțeleg de ce trebuie să recompensez pe cineva că și-a făcut treaba pentru care a fost plătit - direct din taxa de livrare sau din salariul pe care îl primește de la take away.

Înțeleg că dacă i-am complicat viața celui care livrează și implicit i-am mâncat mai mult timp decât necesita comanda este de obraz să recompensez timpul acela extra pe care l-a pierdut cu mine, dar altfel de ce i-aș lăsa bacșiș?

Ca să fiu sincer, până să îl văd pe Marius de la bucharestBIKEtraffic primind 5 lei la prima coma…

Ricoh GR III: 5 luni cu o cameră foto compactă în buzunar

Dacă îi spui cuiva în 2019 că ai dat o căruță de bani o cameră foto compactă, îți va râde în față. Cumva pe bună dreptate pentru că majoritatea compactelor ieftine sunt niște glume proaste.

Îți mai speli din păcate cu un DSLR sau un mirror-less, dar nu cu o săpunieră. Cum să dai bani pe ceva ce a fost omorât iar și iar de telefoanele mobile? Păi de banii ăia îți luai ultimul model de telefon și nu mai aveai ceva în plus de cărat.

Sigur, eu aș putea să zic că e vorba de cum te simți când folosești camera, dar mai bine nu cădem pradă nevoii universale de a îi dovedi celuilalt de pe internet că doar tu ai dreptate.

După cum spuneam mai devreme, de vreo 5 luni camera asta în permanență în buzunar și am ajuns să îi apreciez și cele bune și cele rele.

Cele rele nu prea sunt multe, dar pot să fie ușor supărătoare. Surprinzător, cât de slabă e bateria nu este unul dintre ele. Chiar dacă se pune în cap după 150-200 de poze, se încarcă ușor de la bateria externă prin USB-C așa că n-am avut pro…

10 poze de la prezentarea echipelor din Turul Franței 2019

Viața e o serie de coincidențe plăcute.

La concluzia asta am ajuns acum când doream să scriu câteva rânduri despre aceste poze care parcă îmi plac din ce în ce mai mult cu cât mă uit mai mult la ele.

Prima coincidență e că nici nu știam că există o prezentare oficială a echipelor cu două zile înainte de marele start. În atmosferă de sărbătoare, cu multe selfie-uri și zâmbete, timp de aproape 2 ore mi-au trecut prin față toți cei 176 de rutieri.

A doua a fost că la intrarea în Galeriile Saint-Hubert să se facă un mini abuteiaj care practic forțau echipele să se oprească preț de câteva minute fix în fața mea. Fără acest mic "ajutor" n-aveam nicio șansă reală să fac o singură poză decentă.

A 3-a e practic cireașa de pe tort: strada unde am făcut toate pozele se numește Rue d'Arenberg.











Pozele le-am pus și pe Facebook, dar știu că atunci când o să vreau să le revăd o să blestem lipsa oricărui algoritm de căutare așa că e mai bine să fie și pe blog. Aici le am la îndemână supe…