Treceți la conținutul principal

Arta subtilă de a nu da o dracu' - de Mark Manson


Nu știu dacă e din cauza ploilor de afară, dar pe Internetul meu toată lumea pare că are o grămadă de timp liber să se certe pe cele mai insignifiante motive. Ieri era vorba despre plăcuțele suedeze de înmatriculare și political correctness-ul care ne va îngropa, că protestele pașnice n-au niciun viitor și că până la urmă tot cu nițică violență se face treaba. Ba nu. Ba da. Și tot așa de dimineața până seara.

Întâmplător, situația asta mi-a adus aminte de o carte de self development care în româna Google Translatiană s-ar traduce ca titlul însemnării ăsteia: The Subtle Art of Not Giving a F*ck. Carte care într-un mod surprinzător vorbește destul de mult despre ce ar trebui să give a fuck, iar ce se întâmplă acum pe rețelele sociale nu pică în categoria asta. De ce?

Pentru că autorul tot insistă pe ideea asta cretină că ar trebui să depui efort și pasiune pentru a căuta fericirea doar în lucrurile pe care le poți controla direct. Tot ce nu ține de tine nu are cum să te facă vreodată fericit cu adevărat pentru că motive. 

Acum, eu văd o legătură cu ce se întâmplă pe Internet zilele astea și ce scria în cartea asta. Observ extrem de mult efort digital depus de niște oameni inteligenți pentru a convinge alți oameni inteligenți că părerea lor este mai bună/corectă, efort pe care sincer aș prefera să îl văd în acțiuni concrete.

De bine de rău, gigelul din Suedia a reușit să transmită un mesaj destul de sus cu niște vanity plates, lucru pe care nici cei pro/anti protestului sub steagul political correctness-ului n-au prea reușit până acum. Decât să ne certăm că e bine sau e rău, mai bine am depune tot efortul ăla în niște proiecte personale care să fie noul număr suedez. Asta așa pentru cei care nu cred că o societate se schimbă cu niște statusuri de Facebook postate de pe canapea.

Dar e greu. Pentru că asta ne lasă deschiși eșecului sau a succesului. Nu știu care dintre ele e mai rău. E mai simplu să comentăm de pe margine. De pe bloguri. Știu, vinovat sunt și eu de asta. Noroc că nu prea am timp și răbdare să mă cert pe Internet.

Comentarii

Populare în ultima săptămână

O plimbare prin Bucuresti in 1993

Am dat întâmplător pe YouTube de video-ul de mai jos și m-am uitat captivat la cele 36 de minute de plimbat prin jumătate de București. Ceva ce azi, 26 de ani mai târziu, intră în zona legendelor urbane.

Dar să nu fiu absurd, un sfert de secol nu e o perioadă de timp neglijabilă. Cu siguranță optimiștii vor vedea bunăstarea așternută peste Capitala în tot acest timp, la fel cum pesimiștii vor spune ca de fapt nu prea s-au schimbat atât de multe lucruri încât să nu mai recunoști orașul.

Și cred că e un lucru care ține de vârstă. Pe YouTube ăi mai tineri tindeau să fie mai des în prima categorie, iar ăștia mai bătrâni în a doua.

Să ne întoarcem totuși la clip.



Ziceți și voi: s-a schimbat suficient de mult orașul în tot acest timp?

ps. Deși seamănă, în locul pasagerului nu e Florin Călinescu.

6 poze de la Haagen-Dazs Gallery!

Acum vreo 3 săptămâni s-a mai bifat o premieră în catalogul consumerismului: am cumpărat o cameră foto fix în ziua în care s-a lansat în România. Probabil ca aș fi făcut precomandă dacă exista opțiunea asta, dar așa m-am prezentat regulamentar la ora 9 dimineața la F64 să o testez, iar apoi seara am trecut să îmi iau tichetul de admitere în clubul GRist-ilor. Auzisem multe lucruri bune despre Ricoh GR II așa că mi-am zis că nu am cum să dau greș cu versiunea a 3-a.

De atunci o tot testez sau mai bine spus mă testează ea pe mine, nu cred că s-a convins din prima că am înțeles despre ce e vorba asta cu snapshot-urile. În weekend cu familia m-am înțeles bine cu ea, dar abia aseară la evenimentul celor de la Haagen-Dazs am căzut la pace.

Am tras vreo 36 de poze de zici că eram pe film, iar astea 6 mi-am zis că le dau și pe blog. Tot nu sunt ce trebuie pentru că am ținut timpul de expunere prea jos (1/30), dar rezultatul e unul care mă mulțumește mai ales că efortul de post-procesare a fos…

Reciclatul e pentru fraieri

Au trecut mai bine 3 ani de când mi-am propus să reciclez tot ce se poate recicla. Trei ani de reciclare selectivă și mers aproape lunar la pubele din cartier. Ani în care mi-am dat seama că trebuie să fii destul de fraier să faci asta în Sectorul 4 al Capitalei.

Pe la început aveam pubelele peste bulevard la vreo 450 de metri de bloc. După vreo trei-patru luni au dispărut și au apărut altele la vreo 600 de metri, tot pe partea ailaltă a bulevardului. Nicio problemă, am gamba frumoasă și pot să car sacul lui Moș Crăciun în spate. E mai greu cu sticlele de bere, dar fiecare viciu se plătește cumva.

Nu trece un an, iar REBU pierde contractul de curățenie în favoarea ADP-ului. Ce înseamnă asta pentru fraierică ăsta cu reciclatul? Păi timp de vreo jumătate de an nu mai există nicio pubelă de reciclare nicăieri în zonă/sector. Vreo două luni n-am avut nici coșuri de gunoi pentru că REBU a plecat ca o nevastă supărată din relația asta cu Sectorul 4, adică cu tot ce a avut și n-a avut.

Au f…