Treceți la conținutul principal

Mă uitam la un documentar despre dopajul în ciclism și *puf* apare Putin

Icarus - documentar despre dopajul rusesc

Pentru ca tot am pierdut cu succes aproape toate clasicele de primăvară, sâmbătă aveam chef să văd un documentar despre ciclism. Scriu cycling pe Netflix și îmi apare unul apărut în 2017 despre care nu auzisem nimic. Am strâmbat din nas când am văzut că are 2 ore, dar am zis că îl eșalonez în mai multe zile libere.

Icarus este foarte bun pe zona de dopaj, dar mai puțin bun pe zona de ciclism. El și-a dorit să fie unul, dar ca toate lucrurile în viață, a apărut un rus și a stricat jucăria. Povestea e cam așa: gigelul care a făcut documentarul a participat la cea mai dură cursă de ciclism pentru amatori și a ieșit pe locul 14 pe bune. După cursă s-a întrebat oare pe ce loc ar putea să iasă dacă era dopat, așa că a ajuns cumva să încropească un program de dopaj cu directorul laboratorului rusesc de testare anti doping.

Și dacă n-ai urmărit în detaliu scandalul cu sportivii ruși și sistemul național de doping pentru Olimpiade, e mai bine să te oprești acum și să îi dai play documentarului. Urmează niște spoilere, iar cele 2 ore de documentar sunt suficient de antrenante încât poate e mai bine să descoperi așa scandalul.

Pentru cei de care sunt la curent cu cele întâmplate acum câțiva ani, directorașul de care vorbesc este chiar cel de la care a băgat tăvălugul în viteză când scandalul începuse să se contureze prin 2013-2014. Băi ce mică e lumea!

Cel mai amuzant-interesant lucru din tot documentarul nu sunt detaliile sistemului rusesc de dopaj ci încercarea nereușită a gigelului de a urca în clasament prin doping. A reușit să iasă cu 10 locuri mai rău dopat ca la carte decât atunci când era curat. Asta e urma de speranță pe care mi-a solidificat-o Icarus. Ciclismul e atât de complex că mai trebuie să ai și noroc. Nu doar EPO în tine.

Altfel m-am uitat la Paris–Roubaix în ziua următoare.

Comentarii

Populare pe blog în ultima săptămână

The Irishman: hai un opt din zece

Cuprins de o neașteptată mândrie națională, aseară m-am uitat la "The Irishman". Mai mult forțat pentru că m-am convins că nu sunt în target după ce am citit vreo câteva review-uri. Cu toate astea am cedat într-un moment temporar de slăbiciune. Patru ore jumătate mai târziu eram la fel de entuziasmat de film ca în momentul în care am apăsat play.

De ce?

Pentru că subiectul filmului nu e ceva ce m-a pasionat vreodată. Am văzut și eu ca tot omul seria The Godfather și ceva Sopranos, ba chiar am și jucat niște Mafia la viața mea, dar nu pot spune că am făcut vreo pasiune pe subiectul ăsta.

Poate și din cauza aceasta mi se pare că filmul a fost mai încet decât ar fi trebuit să fie sau mai bine spus că a durat semnificativ mai mult decât poate era necesar. Raportat la un film de cinematograf. Și asta mi se pare că toată lumea greșește prin review-uri: îl compară cu ceva ce ar vedea la cinema.

The Irishman mi s-a părut că a fost de la început gândit pentru Netflix. Pentru văzut ac…

Prăjeală românească

Am citit (link) despre producțiile record de ulei alimentar reciclat în supermarketurile Auchan și m-am crucit. Cred că s-au crucit și ei

10 000 litri de ulei alimentar colectat pentru reciclare în toate cele 33 de magazine. Prag pe care sperau să îl depășească la sfârșitul lui 2020!!!

De fapt le-a luat doar 5 săptămâni să treacă de 10k după ce au extins programul în toată țara și au avut o campanie care oferea produse pentru fiecare 0.5 litri de ulei adus pentru reciclat.

Vă dați seama câte șnițele cu cartofi prăjiți și-au dat viața pentru a atinge performanța asta?

Eu cred că mă chinui de 2-3 ani să umplu un borcan de 750 ml cu ulei alimentar și nu prea îmi iese treaba. Am ajuns la performanța de mi-a și expirat o sticlă de ulei de floarea soarelui după o chinuitoare vacanță prezidențială de vreo doi ani.

În rest, să trăiască tigăile anti-aderente cumpărate la Black Friday-uri. Două-trei-picături de ulei și mi-am făcut treaba. Când am chef să o ard arogant scot grill-ul electric ș…

Confort termic 2.0

Pentru că tot am trecut acum vreo lună jumătate prin chinurile unei schimbări de calorifere, mi-am zis că e momentul să fac un upgrade pe zona de confort cu niște robineți termostatați.

Ăsta a fost sfatul pe care l-am primit de la toată lumea, după cel să nu schimb caloriferele de fontă. Pentru că astea noi nu încălzesc la fel de bine și nu păstrează căldura la fel de mult timp.

Singurul care mi-a zis că nu or să fie probleme a fost meșterul.

„Dacă le dimensionezi puterea corect nu o să ai probleme”

Zis și făcut. Am aplicat formula de mai jos și am cumpărat în concordanță.

Până acum sunt mulțumit de rezultate și în casă e mai cald ca niciodată. Dar odată cu controlul ăsta sporit al temperaturii a venit involuntar următoarea problemă: care e temperatura ideală pe care ar trebui să am în casă?

Ochiometric am zis că e 24 de grade și am setat toți robineții în concordanță, iar acum temperatura prin zona unde are acces câinele (dormitor-hol-sufragerie) e undeva între 24 și 25 de grade. Și…